Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Salonul artiștilor craioveni – 2021

        de Cătălin Davidescu

Ideea „Saloanelor de art㔠în România a apărut încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea când, sub influenţa vieţii artistice franceze, dar nu numai, artiştii au realizat că indiferent de notorietatea fiecăruia dintre ei, expunând în grup, pot avea o audienţă mult sporită. Acest gen de manifestări s-a bucurat de succes în secolul trecut, fiind încurajate şi în perioada comunistă. Era o formă accesibilă, prin care decidenţii politici reuşeau să îi controleze şi să-i determine să producă lucrări aservite intereselor lor politice, pretins umaniste.

Perioada de după 1989 a fost percepută însă ca una de degradare a relaţiilor cu factorul politic, când Uniunea Artiştilor Plastici din România, implicit filialele au încercat, şi încă mai încearcă, să se reaşeze în noua matcă a lumii globale. Craiova nu a fost nici ea ocolită de această îndelungată perioadă, când coeziunea artiştilor a fost măcinată, iar Saloanele nu mai aveau aceeaşi miză. O prea îndelungată tranziţie şi, ulterior, explozia informatică pe care a generat-o internetul au schimbat drastic ordinea priorităţilor, mai ales în rândul tinerilor artişti. De altfel, întreaga ierarhie valorică este pe cale să se schimbe, datorită mondializării informaţiei. Asta ne face să percepem ca modestă calitatea învăţământului de specialitate, dar, în mod paradoxal, un adevăr incontestabil este acela că România nu a avut niciodată mai mulţi artişti recunoscuţi internaţional. Şi nu mă refer la acele mici subterfugii la care se apela până la apariţia internetului, când orice participare în afara graniţelor naţionale era prezentată ca o recunoaştere internaţională. Aşadar, avem de trei ori mai mulţi artişti profesionişti decât erau în 1989, ceea ce determină o creştere exponenţială şi a frustrărilor, dar şi o vizibilitate internaţională cum nu a avut niciodată arta românească, în întreaga sa istorie.

Salonul artiştilor craioveni este un eveniment de notorietate în viaţa artistică a urbei, având o tradiţie de aproape o jumătate de secol. O comunitate artistică trăieşte şi prin acest gen de acţiuni colective, când membrii săi, fiecare în parte, încearcă să-şi facă simţită prezenţa într-un mod cât mai pregnant. Nu cred că exagerez dacă afirm că asemenea întruniri expoziţionale sunt cel mai sensibil buletin de sănătate al breslei. Din păcate, atât în Craiova, cât şi în multe alte zone artistice din ţară, viaţa filialelor de artişti a pierdut mult din ritmul iniţial, din cauza unui interes scăzut din partea membrilor, dar şi a autorităţilor, care nu înţeleg importanţa vectorului cultural în dezvoltarea unei comunităţi. Există la noi întotdeauna „priorităţi”, dar mai ales nemăsurate orgolii, care împiedică adesea mersul firesc al lucrurilor.

Ceea ce mă determină să scriu acum, după mulţi ani, despre această ediţie a „Salonului artiştilor craioveni 2021” este prospeţimea manifestării şi efortul noii conduceri de a dinamiza viaţa artistică din Craiova. Oricum îmi era greu să mă rup de mitologia acestui loc, care a fost/ este de fapt o locuire a mea împreună cu artiştii craioveni de aproape o jumătate de secol. M-ar bucura ca cei care hotărăsc destinul şi, într-o măsură, structura mediului artistic craiovean să aibă rezerva necesară de energie pentru a putea învinge starea de apatie în care ne afundaserăm cu toţii de prea mul timp.

Această ediţie, 2021, este importantă nu prin prisma faptului că reprezintă o „secţiune reprezentativ㔠a membrilor filialei, cât şi pentru graficul unei pulsaţii, mai mult sau mai puţin armonioase, dar pe care o resimt, din nou, ca fiind vie. Nu mă refer la numărul mare de artişti participanţi sau la publicul care a fost cu mult mai numeros, cât la faptul că, după foarte multă vreme, am văzut pe simeză, dar şi în sală, artişti din toate generaţiile. Şi chiar mai mult, seniorii artei craiovene au fost premiaţi ca un gest simbolic şi firesc de recunoaştere din partea colegilor. Este un sentiment reconfortant să vezi artişti de toate vârstele reuniţi în jurul unui asemenea eveniment unic, din câte ştiu, în istoria acestei filiale. De aceea, vreau să cred că nu este un simplu „Salon”. A fost un bun prilej de socializare, după o lungă şi deprimantă perioadă de pandemie, a fost şi un fenomen monden, de care orice comunitate are nevoie pentru a-şi păstra coeziunea. Dar poate mai mult decât toate la un loc, am simţit o vibraţie comună a acestui organism care suntem de fapt noi, cei care vrem să scăpăm de letargia care începuse să ne macine. Sunt conştient de fragilitatea acestui sentiment, de relativitatea lui, atâta timp cât nu va fi urmat de alte gesturi sau iniţiative la fel de inspirate. Recunoaşterea publică, aşa cum s-a întâmplat acum, ar trebui să continue prin alte acţiuni similare, care să întărească respectul de sine al fiecărui artist, mai ales într-un domeniu în care orgoliul este un element important în actul creaţiei. Orice artist trăieşte cu spectrul propriei irelevanţe şi, de aceea, fiecare semn de recunoaştere îl ajută să supravieţuiască.

Ceea ce mi-a plăcut întotdeauna la acest tip de manifestare a fost „tovărăşia simezei”. Operele artiştilor cu notorietate ca şi ale celor care acum bat la poarta afirmării sunt aşezate în acelaşi spaţiu şi se bucură de aceeaşi atenţie din partea publicului. Este o democraţie care incită la competiţie. De aceea, „Salonul” poate căpăta însuşirile şi complexitatea unei veritabile instituţii şi poate să reprezinte un reper important în viaţa oricărei comunităţii artistice şi a locului în care aceştia trăiesc.

Actuala expoziţie are meritul de a fi propus proiecte artistice consistente, chiar dacă unele dintre ele mai rămân, pe alocuri, de completat. O surpriză plăcută a fost şi prezenţa unui număr important de artişti preocupaţi de sensul creaţiei lor. Trebuie remarcată conturarea diferenţiată a unor anumite arii de interes, delimitate prin lucrări supuse unui proces variabil de osmoză stilistică, în general involuntară, care permite individualizarea unor trăsături definitorii fiecărui artist. Tonul general al acestei confruntări neantagonice a fost dat de opoziţia dintre formele de artă mai mult sau mai puţin pronunţat conceptualizate şi acele forme stilistice care acordă şanse generoase expresiei formale, substratului afectiv-liric sau epic al acesteia. Nu este vorba de o catalogare a artiştilor după aceste principii care, la rândul lor, sunt subiective.

Deliberat nu voi menţiona pe niciunul dintre artiştii care au participat acum la această manifestare. Trebuie să fac totuşi o excepţie în privinţa pictorului Alfred Rece, care a obţinut unicul premiu al Salonului din acest an. Cunoscând sistemul din interior, ştiu că artiştii au o sensibilitate accentuată la „citări” şi nu îmi doresc să le provoc nemeritate tristeţi. Suntem cu toţii pe aceeaşi navă şi avem de traversat ape tulburi. Nu vom putea să reuşim decât împreună.

© 2007 Revista Ramuri